No public Twitter messages.
Posted by gabriela Posted on Mar - 12 - 2013

Dansul cuvintelor într-un lan de copilărie

Angels With The Lord

Se spune că pe o coală albă cuvintele sunt deja scrise cu cerneală invizibilă, ateptând cuminţi ca cineva să le facă vizibile.

Dragi cuvinte, ce staţi încremenite la uşa sufletului meu, priviţi cum Viaţa mea vă cheamă la dans, la un dans nesfârşit şi fermecător. Un dans al descătuşării, al eliberării de tot şi de toate ce-l ţin întemniţat… veniţi voi, litere, apoi cuvinte, formând propoziţii, mai apoi fraze, mai departe capitole şi-ntr-un final o pledoarie armonioasă de hrană pentru suflet.

M-am tot străduit să dau o temă cuvintelor mele ce urmează a fi aşternute, dar nu era cu putinţă, căci ceea ce eu vroiam nu avea cum să se întâmple, deoarece încercam din răsputeri să fac ceva ce nu era în mine, însă cu toate astea…

…mi-am oprit galopul  gândurilor, haosul interminabil de întrebări şi niciodată răspunsuri, ba tot alte întrebări, mai mari şi mai mari, am hotărât că e de-ajuns, această stare de forţare nu mi-e de nici un folos şi mi-am spus: nu asta e calea!, cu toate că, îmi doream atât de mult să am cuvinte-nşiruite pe hârtie, precum mărgelele pe aţă.

Şi uite-aşa, în clipa următoare îmi desprindeam ochii de pe coala de hârtie, privirea ajungându-mi la geam, iar în acel moment parcă am văzut pentru prima dată natura, simţeam cum mă contopesc cu ea, cum tot ceea ce vedeam era deja în sufletul meu, dar mai mult de-atât, simţeam cum un sentiment uriaş mă adună cu natura cea de dincolo de geam,  iar dincolo de geam era nemărginirea, era nelimitarea… priveam şi nu mă mai săturam privind-o. Şi tot privind natura cu nesaţ, admirând-o aşa udă cum era, cu mantia-i înverzind, trezindu-se din nou la viaţă, simţeam cum parcă sunt deja-ntr-un dans cu picurii de ploaie, eram cu totul una cu natura cea dătătoare de viaţă. Mi-era cu neputinţă să mă despart de-acest tablou sublim, era viaţa însăşi renăscând, miracolul de-a pururi prezent şi totuşi în veşnică schimbare.  Mă întrebam oare-i aievea ori visez?… Nu ştiu ce era, însă de un lucru sunt sigură: era ca o magie!

Cât are omul de-nvăţat de la natură, cât are de primit de la ea şi când te gândeşti că e atât de simplu, doar să vrei, atât e de ajuns şi poţi primi atât cât nici nu-ti închipuiai vreodată.

Ieşi afară, priveşte cerul cel nesfârşit de-albastru, admiră florile atât de frumos împodobite şi înmiresmate, ascultă ciripitul păsărelelor ce parcă cânta chiar pentru tine, să le admiri zborul lor cel delicat şi pur… ce mi-ar plăcea şi mie să pot zbura!

Soarele se ridicase deja şi strălucea radiind mii de raze spre pământul proaspăt stropit de picurii cristalini, norii se spulberaseră, iar căldura îmi încălzea şi sufletul meu, iar eu am pornind încet, c-un pas în faţa celuilalt, înaintam încet spre o  plimbare magică prin natură. M-am trezit purtată de un nor pufos şi dusă-n cel mai minunat şi mirific loc pe care l-aş fi putut vedea vreodată. În spatele meu era o pădure fermecată, căci de acolo se auzeau o grămadă de râsete zglobii de copii, vântul îmi striga numele, adiind în părul meu boarea naturii proaspete, îndemnându-mă să nu stau locului, să savurez tot ce mi se deschidea în faţa ochilor, să nu stau să judec nimic din ce văd, să nu mă apuc să gândesc prin umanitatea mea, să las ca totul să curgă de la sine, să las să vină aşa ca un izvor firav, ce-abia izbucneşte din pământ, ca mai apoi să las şi mai mult să curgă simţirea prin mine până când voi simţi cum sunt un fluviu, un fluviu lin, adanc si curat ca lacrima… şi cred că acel vântişor adiindu-mi părul, nu era altul decât sufletul meu, nimic mai mult, cerându-mi eliberarea lui…

Acea pădure mă înconjura pe jumătatea din spate, iar cealaltă jumătate, deschidea în faţa mea, poiana din pădurea visului copilăriei mele, o poiană plină de iarbă crudă, verde, proaspătă, moale, uşor umedă… simţeam cum mi se umezesc piciorele-mi desculţe, iar eu alergam şi nu-ncetam să mă minunez de clipa infinită de fericire ce-o simţeam… Simţeam cum sunt una cu timpul ce nici nu se mai sinchisea să se mişte din loc, aveam parcă aripi, inima mi se trezise parcă la viaţă şi percepeam fineţea trăirilor cu o intensitate maximă. Zburam, simţeam, trăiam! Dansam cu mine, dansam cu păsările ce le adoram zborul lor, dansam pentru toti copacii din pădure, dansam pentru soarele ce-mi mângâia creştetul capului, precum un părinte iubitor, dansam dansul libertăţii, în poiana viselor mele, un dans plin de trăire, un dans ca mă dansa el pe mine şi eu pe el.

Şi-n dansul meu zglobiu şi plin de viaţă, am zărit o fântână, o fântână veche cu scripete pentru tras apa, am simţit cum setea începe să mă mistuie, am oprit dansul şi-n fugă am luat-o spre fântână, gândindu-mă ce apă cristalin poate fi în ea. Apropiindu-mă, vedeam cum creşte un gard împrejurul fântânii, iar după gard un copil cu-n chip de îngeraş mă privea zâmbit, de parcă m-ar fi cunoscut de-o viaţă-ntreagă. Mă privea întrebător, iar preţ de câteva clipe, nu mai contenea în a mă absorbi din privire. Drept e ca, şi mie-mi plăcea copilul, era vioi, vesel, jucăuş, însă nedumerirea de ceea ce trăiam atunci m-a determinat să sparg tăcerea întrebându-l:

– Ce faci tu aici?

Răspunsul veni rapid şi pe neaşteptate:

– Dar TU ce faci aici? Cum ai ajuns aici?

M-am uitat la el, am şovăit puţin după care am început şi eu să mă întreb ce fac acolo şi cum am ajuns acolo, căci cum să-i spui că ai venit pe-un nor pufos? Bine, bine, dar… raţiunea deja-şi intra în drepturi, punându-mă „la zid”…

Văzându-mi ezitarea şi mai ales contradicţia de pe obrajii mei cei îmbujoraţi dela atâta dans, mă întrebă din nou, de astă dată altceva:

– Oare nu TU ai fost cea care a dorit să ajungă la mine?

Deja, întrebările ce mi se năşteau în raţiune erau din ce în ce mai uriaşe, aşa ca nişte monştri, timp în care primeam o nouă întrebare:

– Ai uitat de câte ori te-ai întrebat CINE SUNT EU?

Am rămas şocată, nu-mi venea să cred că ştie acest copil din faţa mea, ceea ce eu doream atât de tare, ceea ce doar EU ştiam, cum e cu putinţă să mai ştie cineva asta, cum e posibil să-mi simtă cineva trăirile lăuntrice, cum s-a-ntâmplat să ajungă povestea sufletului meu la acest copilaş ce-l aveam acum în faţa ochilor? Cum? Cine e? Ce vrea de la mine?

În clipa aceea, cu braţele-ntinse, copilul a pornit spre mine, ca prin magie, gardul a dispărut, iar eu am primit o-mbrăţişare aşa cum niciodată n-am fost îmbrăţişată de nimeni până acum. Simţeam cum tot corpul meu vibrează, cum viaţa clocoteşte, cum toate simţurile şi simţirile prin viaţă… totul renăştea în mine, o dată cu mine! Vedeam cum copilului îi creşteau aripi, aripi de înger, deja pluteam şi creşteam tot mai sus, primeam privirea copilului, ca pe ceva ce dorea să mă vadă cât mai sus. Era un vis devenit realitate, ori oare e realitatea mea transformată-n vis? Iar mă-ntrebam, atunci copilul, zburând cu mine, mă întrebă:

– Ştii că poţi să zbori cât de sus vrei? Priveşte cât am urcat, asumă-ţi cine eşti cu adevărat iar Viaţa ta niciodată nu va mai fi la fel cum a fost până aici! Hai să vezi care-ţi e puterea ta, te-am aşteptat de prea multă vreme să mai ratezi asta! Cel mai important e ca ACUM eşti AICI şi asta-ţi va da tot ceea ce ai nevoie pentru a fi TU ÎNSUŢI, în orice circumstanţă!

Zburam tot mai sus, în mişcări line de aripi de înger, eram deasupra a tot şi toate, simţeam cum pot cuprinde totul dintr-o privire, priveliştea mă umplea de o bucurie profundă, fără margini. Acum nu mă mai întrebam nimic, trăiam clipa, respiram bucuria de A FI, acolo sus, acolo de unde poţi să vezi şi să mişti tot.

Am stat o vreme savurând contemplarea acestui tablou extraordinar de miraculos, ca mai apoi,să coborâm în pace şi armonie în iarba umedă… ne-am prins de mâini, şi-am început să dansăm, de astă dată împreună, luam cu noi şi fluturi şi păsări, şi iubirea fără margini în acest dans plin de veşnic înţeles.

Apoi, ne-am oprit, m-a dus să-mi dea apa fermecată din fântâna cea bătrână, iar eu l-am întrebat:

-Bine, bine, dacă tu ştii atât de multe despre mine, şi ai făcut pentru mine atâtea, cine eşti tu?

M-a privit duios, apoi pe faţă i-a apărut o adiere angelică de zâmbet, m-a măsurat din cap până-n picioare de câteva ori şi mai apoi mi-a şoptit:

-Mă bucur că visul meu s-a-ndeplinit! Eşti omul la care am visat că o să fiu când voi fi mare!

Izvorul cuvintelor mele s-a secat, priveam şi nu puteam să spun nimic, apoi a continuat:

– Aminteşte-ţi când m-ai văzut ultima oară, iar când o să-ţi reaminteşti o să revezi toate poveştile cu Feţi Frumoşi la care ne imaginam împreună… m-ai lăsat cu mult în spatele tău, dar cu toate astea nu am încetat nici o clipă să cred că vei reveni după mine, ai aruncat cu praf, de pe drumul vietii tale, pe mine, până când abia mă mai vedeam, eu nici atunci nu am încetat să cred în tine… şi uite-acum suntem faţă-n faţă, eşti aşa cum trebuie să fii, şi nu uita acesta e locul unde mă găseşti mereu, locul copilăriei tale, locul unde ai sădit o grămadă de vise, o puzderie de dorinţe, care mai de care mai minunate, din sufletul tău de copil. Acum poţi pleca liniştită înapoi la TINE, căci ştiu că vei reveni curând şi niciodată nu mă vei mai uita! Şi mai ştiu că ai primit responsabilitatea de a fi stăpân pe propria ta fiinţă, foloseşte-te de puterea din tine şi nimic nu te va atinge! Încă un lucru, valoros ca sarea-n bucate, de care să ţii seamă cu dăruire, este: să nu uiţi nici o clipă SĂ TE IUBEŞTI!

L-am privit îndelung cu mare drag, iar în faţa mea se petreceau aşa ca la o paradă clipele când l-am dezamăgit, când l-am alungat din viaţa mea şi cu toate astea, el stă în faţa mea şi pe deasupra e cel care-mi dă tăria să merg mai departe: UN COPIL.

E copilul din noi, copilul ce n-a-ncetat nici o clipă să existe, oricâte provocări i-am servit, el a rămas tot acolo fiind de neclintit, pentru a ne călăuzi şi a reuşi să ne sensibilizeze în perioadele cele mai delicate din viata noastră.

Drag copil, îţi mulţumesc că n-ai încetat să crezi în mine!

…………………………………….

Ei, uite că poarta sufletului meu, la care stăteau neclintite cuvintele s-a urnit din loc, lăsând să iasă la iveală, simfonia bucuriei ce dansa acel dans minunat al descoperirii cu însăşi Viaţa.  

Vezi ce uşor e să scrii?

 Să laşi imaginaţia să zburde liberă, ca mai apoi finalul să fie o poveste de suflet pentru suflet, doar lasă să curgă liber, de la sine şi o să fii uimit de rezultat! Lasă-ţi degetele să atingă tastatura, precum ai cânta o partitură la pian, e aşa bine…

 Deci SCRIE, doar SCRIE, litere, cuvinte, propoziţii, fraze…!

 „Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost.” Octavian Paler – Desertul pentru totdeauna

Categories: Căsuţa cu poveşti

Sponsors