No public Twitter messages.
Posted by gabriela Posted on Ian - 18 - 2013

Soarele de după nori

soare si iubire

„Soarele răsare în fiecare dimineaţă, de fiecare dată altfel, iar tu îl vezi întodeauna diferit!” –

 Da, deoarece nu lumea se schimbă ci doar percepţiile noastre aspra ei! :-)  Acest dar l-am primit şi eu, pentru care mulţumesc nespus, aşa că, şi eu îl dăruiesc la rândul meu, căci ce folos să ai şi lumea toată, dacă nu poţi să te bucuri decât singur, aşadar, primiţi-l ca atare!

…soare, adiere de vânt, mireasmă de iarbă proaspăt cosită… Ai ghicit! Da, e vara!!!

 Acel anotimp în care simţit că ai la îndemână tot ce te-ar putea face fericit: de la drumeţiile prin locuri ştiute şi neştiute, la ciripitul păsărelelor, la admirarea miracolului naturii, la soare, căldură, marea cea veşnic mişcătoare… Cu toţii am perceput acele senzaţii de bine, de beatitudine, în perioade ale anului în care veselia, se zice că s-ar trage după vreme.

 Dar ce se întâmplă cu noi, când soarele uită să mai apară, norii acoperă tot albastrul cerului şi pe deasupra mai şi se pornesc să plouă ori să ningă, depinde de anotimp? O ceaţă ne pătrunde şi în suflete, simţi cum totul e cenuşiu şi lipsit de interes, că doar e „urât afară”, cum ai putea să te simţi altfel?

Să-ţi spun pe scurt o poveste, pe care chiar eu am trăit-o şi care a fost cel mai probabil, pornirea în călătoria spre mine.

Eram într-o după-amiază de iunie, după prognoză ar fi fost bine să fie cald şi soare, însă în realitatea mea, era aşa de înorat şi chiar dacă înserarea urma să vină abia peste vreo 8 ore, în acest moment era apoape o noapte veritabilă, pe deasupra, a început să picure, apoi să plouă de-a binelea, până când, ştergătoarele maşinii nici nu mai podideau de şters apa de pe parbriz. Stăteam eu şi analizam situaţia că: ce bine ar fi dacă ar fi soare, dacă nu ar ploua, dacă puteam să pornim mai devreme, dacă… la un moment dat, m-am auzit spunând: vai ce tare plouă şi ce rău este!… Am primit un răspuns, pe cât de rapid pe atât de neaşteptat: crezi că îţi era mai bine acum pe jos şi că ai putea ajunge mai repede?(?????????) Spre stupoarea mea, nicidecum nu aşteptam ca răspunsul la afirmaţia mea să fie o întrebare şi care pe deasupra, să-mi dea „contorul” peste cap, rău de tot!

Aşa s-au ridicat atunci asupra mea semnele de întrebare! Oare eu nu puteam vedea decât partea negativă a lucrurilor, oare chiar era atât de greu să pot realiza chiar eu însumi afirmaţia asta? DA, chiar era cumplit de greu, deoarece nu puteam să gândesc altfel, căci vedeam doar jumătatea goală a paharului, nicidecum că ar exista încă o variată cu partea cea plină a lui.

Şi dintr-o dată, am rămas fără cuvinte şi preţ de vreo câteva ore bune, cât a durat drumeţia spre casă, nu auzeam mai nimic din ce s-a discutat mai apoi, căci mintea mea sau poate eu, auzeam doar răspunsul acela, răspuns care parcă m-a trezit din somn, un somn atât de profund încât nu eram în stare să văd doar ceea ce eu mi-am proiectat şi parcă altceva nu mai era disponibil. Oare chiar aşa să fie, oare să nu mai am altă alternativă? Păi, dacă acum am gândit aşa, înseamnă că tot aşa am gândit şi în alte ocazii, iar datorită acestui fapt mi-oi fi luat nişte decizii pe măsura acelui raţionament… Şi uite-aşa mi s-a aprins şi mie beculeţul, un beculeţ mic, e drept, însă mult mai uriaş decât cel pe care nu-l aveam mai devreme.

Ce s-a-ntâmplat după asta? Lesne de înţeles, am început să caut răspunsuri, la miile de întrebări ce mi le puneam, iar cu cât mă afundam tot mai mult în oceanul de întrebări, pentru mine ieşirea cera cu atât mai îndepărtată, deoarece răspunsurile sunt bine pitite în tine (asta o ştiu acum, atunci însă totul era o ceaţă din ce în ce mai deasă). Am început căutările, dar pe cine să ştii să şi întrebi, cui să ştii să adresezi măcar una din cele atât de multe întrebări care deja erau stăpâne pe mine. M-am forţat să nu prea-mi arăt nedumeririle existenţiale, însă după o vreme în care tot aşteptam să vină vreun răspuns spre mine, acesta a venit şi într-un mod nu tocmai cum m-aş fi aşteptat, căci eu credeam că o să întâlnesc o conjunctură în care să primesc, uite-aşa instant, răspunsuri la întrebările mele. Nu a fost deloc aşa. În schimb, nu am stat pe loc cu mâinile-n sân, ci am început să citesc cărţi, articole, să merg la seminarii, m-am abonat la unele site-uri în direcţia întrebărilor mele ce mă măcinau. Rând pe rând, simţeam cum acel hău imens ce se crease în acea după amiază ploioasă de iune, începe să se umple. Asta îmi readucea o lumină în suflet, de fapt chiar era o altfel de lumină, ceva ce nu poţi exprima în cuvinte, ci doar o trăieşti.

Acum, pot spune cu tărie: cred că în mine este un potenţial extraordinar, o putere infinită de a avea acces la o viaţă plină de bucurie şi armonie. Însă să nu uităm niciodată partea cea mai de preţ a vieţii: iubirea, acea iubire neconditionata care, de fapt, aduce şi bucuria şi armonia.

Cam atât până aici. Îţi sunt recunoscătoare că eşti un călător alături de mine în drumul spre tine şi-ai poposit aici pentru a te odihni pentru a-ţi reîmprospăta energia, însă vreau să te asigur de certitudinea că voi fi şi eu alături de tine pe acest minunat drum.  Oriunde te-ai afla în acest moment, nu te opri, MERGI MAI DEPARTE!

Chiar dacă norii acoperă tot cerul, să fii convins că soarele e întotdeauna acolo şi străluceşte, nu te îndoi nici o clipă de asta!

Te provoc să-mi scrii, unde eşti pe acest drum, dacă sunt piedici în calea ta sau orice altă experimentare a drumeţiei tale. Nu uita, sprijinul îl vei primi doar dacă îţi doreşti asta, iar dacă ţi-l doreşti cu adevărat, el va veni, să crezi! Împreună putem găsi mai uşor o ieşire!

Eu cred în tine! E timplu s-o faci şi tu!

Cu drag, Gabriela.

Categories: Căsuţa cu poveşti

Sponsors